Mentalitatea francmasonică
Mentalitatea francmasonică este, după Mircea Eliade un mod de a gândi și de a acționa în același timp esoteric (adică intim, tainic, nearătat mulțimii, împărtășit de grupuri restrânse de oameni care se recunosc între ei tocmai prin acest fel de a fi și prin anumite expresii și semne comune, învățate printr-o inițiere comună) și exoteric (adică prin declarațiile și acțiunile lor publice).
Pe planul filozofic mentalitatea francmasonică nu este nici religioasă (chiar dacă anumiți francmasoni pot fi ispitiți să facă din francmasonerie o religie sau chiar o sectă în locul adevăratelor religii) nici anti-religioasă (cea mai mare parte din masonerie crede în Dumnezeu pe care Îl consideră ca fiind un "Mare Arhitect al Universului", același și unul, indiferent cum îl văd și cum îl numesc oamenii).
Dar este adevărat că mentalitatea francmasonică cuprinde idei care pot fi potrivnice intereselor anumitor membri ai clerului ca factori economici şi sociali : de exemplu promulgarea legilor conform voinței populare și nu conform unei Cărți sfinte, libertatea pentru un cetățean de a respecta sau nu obligațiile religioase, de a fi sau nu botezat, căsătorit sau înmormăntat religios, libertatea de a practica sexualitatea fără scop reproductiv, libertatea femeii de a fi sau de a nu fi mamă, și multe altele asemănătoare. Din acest motiv, mulți clerici consideră și afirmă că mentalitatea francmasonică este ceva negativ, antireligios, sau chiar anti-spiritual.
Pe planul juridic, mentalitatea francmasonică corespunde cu Dreptul pământean care dă aceleși drepturi și aceleași datorii tuturor locuitorilor aceluiași stat, indiferent de starea, originile și convingerile lor, câtă vreme nu au încălcat legile sau câtă vreme și-au împlinit pedepsele. În schimb, nu corespunde cu Dreptul strămoşesc în care drepturile și datoriile sunt diferite de la o categorie de oameni la alta, și depind de starea, originile și convingerile lor.
Pe planul politic, mentalitatea francmasonică s-a manifestat în decursul istoriei prin mișcări care au militat în favoarea dreptului pământean și în favoarea democraţiei. În aceste mișcări se practicau încă de acum 250 de ani reguli de vot pe care astăzi majoritatea statelor din lume le-au adoptat, dar care în secolul XVIII, când niciun stat din lume nu era democratic, păreau utopice și chiar păcătoase (devreme ce autoritatea absolută a suveranilor și legile regatelor trebuiau să purceadă "din voia lui Dumnezeu", nu din cea a "norodului"). Regulile de vot erau fixate printr-o constituţie concepută în comun și ea-însăș acceptată printr-un vot.
Pentru a se ajunge la generalizarea acestor reguli în viața politică, au trebuit veacuri de lupte politice, câteodată violente. Lupta politică împotriva conservatorilor, a fost lungă și durează încă, pentru a ajunge la neutralitatea statului față de religii ("laicitatea", necesară libertății de conștiință pentru orice credincios sau necredincios, indiferent de convingerile sale), la egalitatea de drepturi între bărbați și femei, între oamenii sănătoși și cei handicapați, între heterosexuali și homosexuali, între albi, negri și orice alte neamuri, între diferitele clase sociale. Conservatorii nu admit astfel de reforme, fie în numele naturii (care, afirmă ei, a adaptat bărbatul la lupta cu viața în exterior și femeia la funcția maternă și casnică), fie în numele religiei (care, de pildă, nu admite nici homosexualitatea nici avortul). Conservatorii subliniază că atât natura, cât și religia, nu sunt democrații, și nu cunosc decât o singură formă de egalitate: cea din fața morții.